Fieraria in viata

În zona Agnitei, nea Nicu Hunuzău (50 de ani) este singurul şi ultimul fierar pe o rază de mai bine de 30 de kilometri. Potcovitul, atât de preţuit odată, a ajuns meşteşug la vremea apusului. Nicu Hunuzău lasă moştenire secretele meseriei, „spre pomenire, că ucenici nu am”.

Nea Nicu Hunuzău, ultimul fierar din zona Agnitei, e trist că n-are cui să transmită tainele meseriei. Nea Nicu n-a prins timpurile de poveste când caii se potcoveau cu 99 de potcoave de fier. Ce căutat ar fi fost el atunci! Chestia asta cu potcovitul a învăţat-o însă „de la bunu’ al lui bunu’” şi o practică de 29 de ani.

I-au trecut mii de copite prin mână şi consideră că ceea ce face el este deja artă. Cum Chirpărul şi satele învecinate sunt într-o zonă colinară, oamenii folosesc adesea caii. Ăsta e norocul lui, că, pe lună, tot mai ţine de gleznă câteva zeci de cai.

Potcovit de iarnă

Îndemnat de soartă să-şi ridice casa la marginea satului, nea Nicu este de găsit la extremitatea Chirpărului, pe drumul ce duce spre Făgăraş. Lucrul ăsta nu e rău, căci pe lângă bătătura sa trece o gârlă plină de clean şi de păstrăv.

Pasionat, cu o puzderie de lansete dă şi la Olt, dar şi în apa din fundul curţii. Deşi, ca orice pescar, este tentat să dubleze captura, când e vorba de meserie devine dintr-o dată serios.

Mic, îndesat, dar vânjos, cu ochii vii şi o mobilitate a feţei extrem de expresivă, potcovarul încearcă să explice totul, în cel mai mic detaliu. „Măcar să se ţină minte că noi, potcovarii, ştim meserie grea, pe care nu mulţi au putut s-o facă”. Tocmai executa o potcovire de iarnă.

Jocul focului după muzica foalelor

Ca un pacient ce vine încrezător la un medic de renume, un cal alb, bine hrănit, ridică docil piciorul când mâna de expert a fierarului îi apucă strâns glezna. „Se şterge mai întâi copita calului, apoi potcoava înroşită în prealabil în foc o aplicăm pe locul curăţat. Calul nu simte nimic, căci nu dăm de viul lui, ci o ajustăm pe o unghie moartă.

Potcoava, produsul finit al unui meşteşug ce stă să se stingă

După aceea o băgăm în apă rece, îi facem o călire, cum se spune. Dacă o lăsăm să se răcească gradat, fără să o botezăm în găleată, îşi pierde din calităţi. Fiind un potcovit de iarnă, folosim vidia, un material care nu se toceşte, ci sparge uşor gheaţa sau zăpada”.

În atelierul său, nu mai mare decât casa piticilor din Albă ca Zăpada, rumen la faţă ca Otello, nea Nicu dirija focul. Îmblânzit, acesta se ridica sau se molcomea după muzica foalelor mânuite cu pricepere. Fiindcă atunci când trăgea nea Nicu de foale, parcă mii de draci se opinteau să sufle în cărbunii încinşi, iuţind focul.

Şi ca un tartor atotstăpânitor şi atotcunoscător, fierarul se învârtea de colo-colo făcând mişcări precise şi obligând fierul, după legi numai de el ştiute, să ia forma trebuincioasă. „Foalele sunt mânuite manual. Au nişte supape jos, pe unde trag aerul ce întreţine buna ardere a cărbunilor.

Pentru un foc şi un jar bun, cel mai folosit este lignitul. Dar cum cărbunele este scump şi nu se reflectă în preţ, facem economie în toate direcţiile, folosind un cărbune de mai slabă calitate”, explică, doct, nea Nicu potcovarul.

Cinci poli, patru potcoave

Povesteşte împletind secretele meseriei cu trăirile celui care simte că este printre ultimii care o stăpâneşte. „Aşadar, bag potcoava la foc, o formez, îi fac colţuri şi mi-o aşez frumos pe copita calului. Nu o pun la roşu, cum se spune, ci la alb, după ce este răcită. Nu se arde prea tare, fiindcă arsura deranjează calul. Merg şi o ajustez pe copită, sudez sau introduc vidia în ea şi-i bat cuiele“, spune potcovarul.

Potcovitul implică şi „operaţii“ mai grele. „Am avut şi cai semigrei la care am fost obligat să bat şi 16 cuie la o singură potcoavă. Ca timp, toată operaţiunea la o singură copită durează cam jumătate de oră. Vara, pe zi, la opt ore lucrătoare, potcovesc şi opt cai. Ca preţ, pentru patru potcoave, iau cam 100 de lei.

Aici intră consumul de curent, de cărbune şi impozitele pe care le plătesc la finanţe. Având în vedere că fac un lucru de calitate, oamenii vin la mine chiar şi de la 30 de kilometri distanţă“, spune cu mândrie nea Nicu potcovarul.

Apusul meseriei

Când vorbeşte despre viitorul breslei, se întristează. „Suntem pe cale de dispariţie, căci s-ar părea că sunt din ultima generaţie care mai face asta. Deşi am doi băieţi, copiii au alte înclinaţii şi nu cred că se vor mai ocupa de potcovit. Aş lăsa atelierul şi meseria moştenire, dar din ce să trăiască cei ce mă vor urma?

Că au apărut tractoare şi maşini, care fac aproape toată munca pe care o făcea un cal... Iar meseria asta se învaţă şi se transmite, domnule, dacă vrei să o faci... Dar mai vrea cineva s-o înveţe?”

Obidit, aşează ciocanul jos. Însă dacă îl priveşti, îţi dai seama că Nicu Hunuzău e pregătit să meşterească până va închide ochii. Că ar fi în stare să potcovească până şi caii înaripaţi ai lui Hellios, zeul soarelui, sau, după cum spune el, şi o muiere care a început să calce strâmb.

„O întreagă tehnologie”

„Aşadar, ce înseamnă potcovitul?”, întreabă nea Nicu. Răspunde tot el: „Vine stăpânul cu calul în curte, controlez dacă mai are cuie vechi, îl pun pe stăpân să şteargă bine picioarele calului, ca să fie curate, şi-mi ridică picioarele bidiviului.

Atunci eu curăţ copita calului şi îmi dau seama dacă este sănătoasă sau bolnavă şi dacă mai are rezervă de unghie. Dacă a fost mult folosit, trebuie să iau alte măsuri. În acest caz, cuiele se vor trage mult spre înafară şi voi observa dacă mai am ceva rezervă de unghie, cât să intre şi să iasă cuiele. Este o întreagă tehnologie asta.

Trebuie numai să mă uit la copita unui cal ca să ştiu exact ce potcoavă i se potriveşte, fără să fie nevoie să mai dau un ciocan pe ea“, explică Nicu Hunuzău.

Anatomie şi rezistenţa materialelor

Pe nicovala uriaşă, ciocanul dansa ritmic, modelând, de final, potcoava ce trebuia pusă. Nimeni din sat nu putea ridica cu două degete, aşa cum putea nea Nicu, nicovala din mijlocul camerei, lăsată moştenire de la ăl bătrân al lui ăl bătrân.

Ca Hefaistos din vechime, fierarul mânuia cu uşurinţă ciocanul, ştiind după forţa pe care o imprima şi după sunetul scos la izbire dacă potcoava capătă strict modelarea dorită, fără să mai fie nevoie s-o mai privească măcar. Şi dacă există un spirit, un duh al fierului, atunci acela care sălăşluia în uneltele vechi de 100 de ani agăţate pe pereţi (pe care le folosea bunicii săi) tresărea înfiorat la zgomotul loviturilor.

„O tehnologie a copitei trebuie s-o ştii. O studiezi prima dată de la un cal mort. Şi-s diferite copitele, ca şi mâinile la oameni. La un cal trebuie să fii foarte atent, dacă are viul aproape, dacă unghia moartă a copitei este mai dură sau mai moale, cum este despicată, dacă este pleznită sau tocită mult, dacă au fost scoase cuiele vechi.

Trebuie să ştii dintr-o ochire ce mărime are, ce potcoavă se potriveşte, câte cuie trebuie să baţi. Că sunt şi copite care necesită şi 16 cuie bătute în potcoavă, deşi în mod curent se folosesc în medie opt cuie. Pentru potcoavă se ia o platbandă din fier moale, ca să poţi să-i dai găuri, să-l modelezi mai uşor.

Nu se folosesc oţeluri dure, căci calul s-ar răni când ar călca, l-ar bate la închieturi sau în piept, iar coeficientul de frecare ar fi mai mare în contact cu solul. Ar fi ca şi cum ar purta un om papuci de lemn.”